ÎN AMINTIREA EROILOR SIBIENI

Şirag de perle albe

Lacrimi argintii…

Sufletul mi-e negru şi pustiu.

Alerg spre cerul plumburiu,

Desfac aripi cenuşii,

Pictez pe-un şevalet maro închis.

Aud şi-acum cum bate

…În miez de noapte

Ceasul din turnul sfatului,

Ornitorincul palatului.

Străzile aglomerate

Urcă-ncet spre o cetate

Şerpuite parcă-n fugă

În centru ele s-ajungă.

Şi acolo sus se-nchid.

Vor să formeze un vid

Gonind…

În care eu să mă prind.

Sufletul meu un arc,

Inima mea un parc.

Şi toate acolo sus

În centru ni s-au dus.

O lacrimă şi-o floare,

Un răsărit de soare,

O cruce de ciment

Şi-un gând dement.

În cercuri ne-nvârtim

Spre pământ privim

Acolo vom merge noi

Să vă-ntâlnim pe voi,

Cinstiţi eroi!

IARNĂ

Mi-s tălpile-ngheţate

De mersul prin zăpadă

Pe vise-abandonate

Gonite în cascadă.

Mi-e nasul roşu, rece

De frigul iernii albe

Durerea nu mai trece -

Se-nnoadă în scurte salbe.

Mi-e gândul nins sărmanul

De iarna grea de-afară

Căci uite, trece anul

Şi viaţa-i tot amară!

Mi-e sufletul în ţurţuri învelit

De-atâta albă greutate

Şi totu’-n jur e adormit.

E întuneric! E obscuritate!

GÂNDURI DIN HĂU

E întuneric,

un hău periferic

simboluri o mie

şi multă duşmănie.

E adânc,

şi-un sunet nătâng

răsare din vale

pe stânci se prăvale.

E îngust,

                        şi nu e just

                        un suflet pustiu

                        să rămâie cenuşiu.

E târziu,

                        şi-n noaptea albastră

                        eu îmi doresc să scriu.

Două vorbe

Pedepseşte-mă soartă cum crezi de cuviinţă

două vorbe permite-mi să-ţi spun

eu mă retrag din largul drum

pentru alţii.

De mine nu e loc acum…

E crudul întuneric ce se-agaţă

de nopţile calde şi veşnic primitoare;

dă-mi acele clipe de altădată,

acordă-mi încă două

nevinovate vorbe.

Stelele se-agaţă şi ele de negrul de-afară

doar vorbele mele se-nvârtesc în cercuri

si nu vor s-ajungă

acolo…la tine.

Pedepseşte-mă soartă dar lasă-mă s-adaug

acele două vorbe tremurate de şoaptă

în agonia nopţii

de crengi spânzurate

şi-nconjurate

cu dulci şi suave suspine.

Două vorbe atât doar îţi cer

să asculţi

chiar dacă vântul şuieră, sau plouă.

Două vorbe nimic mai mult

Şi singură eu mă retrag.

Acele două vorbe pure

sunt acoperite de răutate

de la soarta mea crudă date:

RĂNEŞTI ÎNTRUNA.

Din lumea straşnică a lor...

Un zgomot ciudat îşi face loc

Sunt spiritele ce se-ntorc

Din lumea straşnică a lor.

Continui să sper că te întorci

Fantezii negândite tu provoci

ce vin…

Din lumea straşnică a lor.

Simt cum te-nnozi în părul meu

Şi aud strigăte mereu

Din lumea straşnică a lor.

Adorm la lumina unei lumânări

Şi-aud adesea unele cântări

ce vin…

Din lumea straşnică a lor.

Demon cu chip de înger

Stau în întuneric...singură şi plâng

Pentru că la tine nu pot să ajung.

Tu eşti prea departe - înger printre oameni

Oare unor demoni tu să te asameni?

Arată-mi lumina scumpului tău chip

Căci mi-e dor de tine...vreau să te ating

De ce n-aud chemarea?

De ce tresare zarea?

De ce e tristă viaţa mea?

...........................................................

Tu nu faci parte din ea!

DAU VINA PE SOARE!

O bucată de pergament făcută sul şi uitată pe o bancă

Străluceşte în lumina soarelui de mai

Nu le dă voie razelor să treacă mai departe parcă

Le opreşte cu o putere ruptă din rai.

Ce se întâmplă pare-un tablou pictat în ulei

De două mâini dibace-n renovare şi decorat.

Noi oportunităţi, speranţe şi vise de femei

O poartă spre lumea vastă ce multe ne-a dat.

Am scos din buzunar un abajur să pot vedea mai clar

Fenomenul bizar ce apărea pe vechea bancă

Alţii renunţă la tot ceea ce fac de-o viaţă-n mod ilar.

Nu vreau să mă abrutizez cum ei au şi făcut!

Mă grăbesc să desfac aceea bucată de pergament

Văd litere aiurea aşezate parcă, nu găsesc rost

Mai caut. Probabil deoarece-s adolescent

Dar caut. Şi-n mintea mea e loc doar de nerost.

Mă chinui să descifrez ceva – dau vina pe soare,

Încerc să atribui un înţeles de lumină ameţit.

De ce oare această ciudată întâmplare?

De ce sunt tot timpul atât de neliniştit?

Şi înspre asfinţit găsesc o umilă rezolvare

La toate problemele ce pe mine m-apasă

Însă remarc cu o oarbă stupoare

Mesajul din pergament tot nu vrea să iasă.

Dau vina pe soare…

Avântul soarelui

Printr-o gaură-n pământ

Se zăreşte-un fir de soare

Îşi face loc, parcă flămând

De-o-mbrăţişare.

Firu-i galben ca pământul

Cu lumină sfidătoare.

Dulce îi era avântul,

Alinare.

AMARĂ-I VIAŢA…

Idei confuze ma cuprind

Adio fericire,

Stau in odaie suferind

Gandesc la nemurire.

Dacă e viaţa aşa de lungă

Ce oare pot să fac?

Vreau un cavou şi un mormânt

De chinuri eu să scap.

Amară-i viaţa şi suspinul,

Amare-s suferinţele,

Amar îmi e destinul,

Amare-s amintirile!

Alege-ţi calea

Te-ai îndreptat grăbit spre uşă

N-ai vrut să-ntorci capu’-napoi

Ai transformat totu’-n cenuşă

În urmă a rămas noroi.

Oare tu nu vei suferi?

Şi nu vrei regreta vreodată?

Când vei dori ca sa revii

Nu va mai fi iubirea de-altădată.

Poate în ceas de seară plângi

Şi inima-ţi o să se sfarme

Un lucru-ţi spun pentru atunci:

Te rog, nu renunţa la arme!

Tu eşti un înger pe pământ,

Tu eşti cărare printre spini

Nu vei lăsa nicicând un vânt

S-atingă ochii tăi blajini.

Ridică-ţi fruntea de pe-acum

Mergi mai departe fără lacrimi

Şi nu lăsa dorul nicicum

Să poarte suferinţa-n patimi.

ALEEA NEMURIRII

Câteodată se-aude un geamăt subit

porumbelul se loveşte de geam.

E-o primavară rece

Cu sunet de mare tam-tam.

Stăteam de vorba cu un pelican

ce-şi face siesta la mine acasă

şi rece-i afară.

E negru, e viscol e mare tam-tam.

Dincolo, în întuneric

un bob de strugure vrea să atingă

buzele mele moi şi suave

şi speră că este mare tam-tam.

Acum zboară spre calea lactee

şi se-nvârte uşor neîncetat,

şi vrea să revină din negura lumii

uşor, fără mare tam-tam.

Doar tu…

CITAT:  „Aud vibrând vocea ta în toate zgomotele lumii.” – Paul Eluard

Cu inocenţa ta m-ai cucerit

…TU, suflet bun şi emerit.

TU m-ai făcut să renasc…

Mi-ai dat putere să trec peste toate.

Doar TU cu vorbele tale m-ai făcut să revin la viaţă

Din mormanul de necazuri ca o fortăreaţă.

Vorbele par a nu cuprinde toate câte meriţi a le spune

Doar TU m-ai înconjurat cu multă afecţiune.

Cu tine am învăţat ce-nseamnă fericirea,

Ai alungat din viaţa mea umbrirea.

Cu tine naturalul e firesc

De-aceea vreau să îţi şoptesc

…că te iubesc!

Cerul albastru e mai albastru ca niciodată

Şi iubirea ce-o simt e parcă-naripată,

Spre depărtata boltă ea mă poartă

Şi în sfârşit pot să mă-ncred în a mea soartă!

PENTRU DARIUS

Cum umblă moda în popie

Şi-ar lua şi Darius parohie.

Dar om voinic cu minte scurtă

Restanţele nu-l prea ajută.

Nevastă?...El n-are de unde!

Căci are casă sus pe munte.

Şi cine, Doamne, ar urca

Acol’ în parohia sa?!

Dar poate vine vreme bună

Când după multe rugi spre lună

Se va crea pe-acolo punte

Să urce preoteasa-n munte.

Poate la anul care vine

Va prinde şi el parohie!

MUZEUL SATULUI

M-am rezemat de-un gard de lemn

În lumea plină de mister

Un gard ce încă era demn

De-un „du-te – vino” spre eter.

Vânt aprig şuiera spre mine

Din crengi un cântec legănat

Şi-un dulce zumzet de albine

Pe-acest tărâm abandonat.

Aici e floarea nemuririi – 

Parfum de şezătoare,

Aici e harul mântuirii –

Plăcută alinare!

Împăcate cu singurătatea

Din vremi demult apuse

Case tăcute-şi poartă demnitatea

Într-un muzeu incluse.

După uşi sunt bucurii, tristeţi,

Un spirit românesc sădit

Cu dulci regrete agăţate în fereşti,

O nostalgie şi un dor pitit.

Domnului B. I.

În lupta cu timpul am înţeles cum e cusut destinul,
Am înţeles de ce sunt spinii trandafirilor,
Am înţeles rostul încercărilor;
Pesemne, tu nici n-ai vrut să cugeţi la nimic.

Încerc şi-acum să pot să mai trăiesc
Acele clipe albe, din tot ce-a fost odată,
Acele semne gri ce încă mi se-arată;
O ultimă-ncercare şi-apoi eu mă retrag.

Oare tu nu regreţi acea primă iubire plină de viers
Şi ritm de dans, şi nopţi cu lună plină,
Şi ritm de cântec, şi clipe de lumină?
Răspund tot eu "tu nu ai sentimente!".

P.S.

Dragostea-i o armă ce-n câmp de bătălie
Învinge inamicii cu ţeste ascuţite.
Nădejdea îţi lipseşte şi astfel ţine minte
Piere şi ultima speranţă, CREDINŢA.

Pe drumuri uitate

Goneau căruţe pe drumul de ţară

Cu zgomot puternic, scârţâit de roţi -

Şi-n spate se-nghesuiau să apară

Ostaşii ruşi convertiţi în despoţi.

Femei şi copii plângeau neîncetat

Privind de la geam un crâncen scenariu

Bărbaţii cu arme la braţ au plecat

Convinşi că începe mare calvariu.

În praful de pe mijloc de uliţă

Se vedeau câteva fire de sânge.

Oameni sărmani împunşi cu o suliţă

Cereau ajutor fără a plânge.

Parasolarul bizar…

Priviri îngheţate la o margine de bancă -

Doi îndrăgostiţi privindu-se aievea parcă.

Adolescentul scărmăna în ţărână,

Copila cu o creangă în mână

Contura un ambiguu desen

Poziţionat ca-ntr-un catren.

Vocile din jur stinse erau,

Cei doi întruna se amărau.

O frunză cădea,

Lacrima ardea,

Clipa prindea a se stinge,

Norii se-adunau a ninge.

Drumul ocolindu-i şerpuia

Parcul ameţit ce-l bâtuia.

Cuvinte fără rost stăteau agăţate

Şi se loveau de topoganele-nclinate.

Aşa o poveste a prins amarul gust de sfârşit

Parasolarul bizar fiind singurul martor dosit.

EŞECUL UNUI PICTOR

Mă plimb cu degetul pe chipul tău rotund

Ating ochi negri, chip ceresc

Mă-nec în dorul tău profund

Suspin, tresar şi iar privesc.

Pun degetul pe ale tale buze

Vreau să le simt, vreau să le gust.

Mă rog încetişor la muze

Să pot să-ţi fac acum şi-un bust.

Ca melcul mişc eu pensula pe-o foaie

Şi chipul tău începe-a prinde viaţă

Cred că acum începe-o ploaie

Căci stropi de apă-ţi cad pe faţă.

Adun şevaletul de pe banca din parc

Şi plec acasă-n grabă. Ajung.

Privesc hârtia dar e vag.

Tu nu mai eşti. Doar eu…plâng.