M-am rezemat de-un gard de lemn
În lumea plină de mister
Un gard ce încă era demn
De-un „du-te – vino” spre eter.
Vânt aprig şuiera spre mine
Din crengi un cântec legănat
Şi-un dulce zumzet de albine
Pe-acest tărâm abandonat.
Aici e floarea nemuririi –
Parfum de şezătoare,
Aici e harul mântuirii –
Plăcută alinare!
Împăcate cu singurătatea
Din vremi demult apuse
Case tăcute-şi poartă demnitatea
Într-un muzeu incluse.
După uşi sunt bucurii, tristeţi,
Un spirit românesc sădit
Cu dulci regrete agăţate în fereşti,
O nostalgie şi un dor pitit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu